Radu CRISAN, MyHardSelf

Excursia noastra in muntii patriei a fost, per total, super tare. Adica ne-am distrat, am vizitat locuri noi (unele dintre ele, sincer, nici nu stiam ca exista in Romania) si am concluzionat ca, oricat ai colinda lumea, e important sa stii ce inseamna turismul si la cateva sute de kilometri de casa. De multe ori pe parcursul excursiei, m-am pus in pielea unui turist strain, incercand sa imi inchipui ca vad si aud lucruri total noi si nu sunt familiar cu nimic din jur. Senzatia nu a fost neplacuta si imi imaginez ca un turist strain are ce vedea in tara noastra, tot ce ii trebuie e .. putin noroc. Spuneam anterior ca am nimerit la o “pensiune” horror in Bogdan-Voda iar celelalte, sincer, nu pareau nici una mai rasarita.

Am plecat dis-de-dimineata, cum ne-am trezit, fara macar sa ne gandim sa cerem/facem cafea. Ne-am luat “la revedere” in fuga explicand ca ne grabim sa ajungem la Barsana, regretand totusi ca doamna din Iasi nu se trezise inca si nu am apucat sa o salutam. Am rugat gazda sa ii transmita o carte de vizita, dar, sunt convins ca a uitat. Ne-am oprit cateva sate mai departe unde am gasit o mica “carciumioara” deschisa, cu o domna amabila la tejghea, care ne-a invitat la o masa amenajata in curte drept “terasa” si ne-a oferit o cafea decenta. Partea trista e ca nu aveau tigari (datorita “crizei” – ca sunt nevoiti sa le achite cash) si ne-am descurcat cu ce aveam. Am trait senzatia ca eram plecati intr-un alt timp insa acest lucru nu l-am privit pozitiv pentru ca peisajul pe care il vazusem nu era altceva decat mizerie rurala romaneasca pe care nimeni nu vrea sa o curete ci toata lumea insista sa o integreze in conceptul de “traditie” si “obiceiuri neaose”.

La Barsana a fost frumos. Biserica se inalta pe un deal –  plin de pelerini la ora cand am ajuns noi, chiar in ziua de Sf.Maria. Toti localnicii erau imbracati in costum national si turistii “casual” faceau nota discordanta de multimea din jur. Am facut multe poze si ne-am plimbat in curtea manastirii cu a doua, cea mai inalta turla din Europa.

De la Barsana am plecat spre Sighetul Marmatiei, sau cel putin asa ne-am dorit. Abia am pornit masina si ne-am si blocat intr-o coloana care nu prea inainta. Am stat cred ca 30 minute pana cand ne-am miscat 5 metri apoi din nou blocaj. Cum nu eram eu la volan, am coborat sa vad ce se intampla si … se intampla … Romania. Fiind o sarbatoare importanta careia localnicii ii dau o deosebita importanta, toata lumea venise la manastire cu masina din dotare, mai ales cei care au numere de Italia pe masini second-hand, ochelari de soare, vorba stalcita si ciment sub unghii. Nu vreau sa jignesc pe nimeni aici dar cred ca nu va sunt straini cocalarii plecati la munca ce se intorc cu aere de VIP. Pe ambele parti ale drumului cu 2 benzi erau parcate masini bara in bara. Masinile mari, tirurile si autospecialele care tranzitau zona se blocasera fiindca nu puteau trece una de alta evitand si masinile parcate pe marginile drumului. Unii soferi, isteti de felul lor, s-au gandit sa depaseasca mastodontii si sa treaca ei, blocandu-se la randul lor, pe contra-sens si astfel, micutul drum interjudetean ce trece prin Barsana se transformase intr-o imensa parcare galagioasa presarata cu politistii locali, nervosi si neputinciosi. Noroc de un sucevean de-al nostru care conducea o namila de tir – ca s-a apucat sa dirijeze permutarile astfel incat, blocandu-se cate un sens si dand inapoi bizonii care voiau sa treaca in fata, s-a deblocat circulatia si am scapat dupa 4 ore (1 de vizitat si 3 de stat), continuandu-ne drumul spre Sighetul Marmatiei.

Raluca vorbise cu varul ei, cadru didactic, care tocmai facuse o excursie cu copii in zona. El ne-a recomandat sa vizitam “Memorialul Durerii” de la Sighetul Marmatiei si nu am regretat nici o secunda aceasta recomandare. L-am gasit usor si ne-am alaturat unui mic grup de turisti.

A fost impresionant. Imensa puscarie care a luat viata a peste 20.000 de detinuti politici in perioada comunista si imediat postbelica. Construita in 1897 sub steagul imperial a fost transformata intr-un muzeu-memorial pentru a arata lumii intregi ororile de tortura si incalcare a drepturilor fundamentale petrecute in una dintre cele mai negre perioade istorice. Am vazut celula in care a murit Iuliu Maniu, am vazut celula de pedeapsa si mii de texte afisate pe peretii celorlalte celule pe toate cele 3 niveluri. Muzeul pastreaza perfect arhitectura inchisorii avand in fiecare celula o poveste si in fiecare colt o amintire a celor care au sfarsit acolo.

Am plecat cu un gust amar, cu o senzatie de neputinta si ciudata vinovatie fiindca, eu cel putin, mi-am amintit ca eram un copil in vremea comunismului, ca nu am simtit greul vremurilor si joaca era singurul meu scop atunci. Revolutia a fost o joaca, un obstacol in fata lui Mos Craciun. La varsta de 10 ani nu ai cum sa o percepi altfel.

Cred ca era ora 14:00 cand am plecat din Sighetul Marmatiei, ferm convinsi ca ne vom inveseli la Cimitirul Vesel din Sapanta, locul in care auzisem ca sumbritatea mortii nu e decat o gluma. Si asa a fost. Cam ustura biletul de intrare in cimitir care, apropo, nu e muzeu, e un cimitir pe bune, care mai are inca “locuri libere” si in care, printre sute de turisti vin oamenii sa aprinda cate o lumanare. Ma intreb daca se pot si reculege la mormantul rudelor printre sute de blitzuri si … sincer, versuri amuzante. Am tot cautat crucea cu “soacra” dar nu am gasit-o decat la final. Versurile sunt celebre: “aici zace soacra-mea / 2 luni de mai traia / zaceam eu si cetea ea” sau “tuica si tigarile / mi-au terminat zilele”. In fine, e amuzant, nu ai cum sa nu razi cand vezi ca, asa cum se spunea intr-un clip mai vechi, suntem singurul popor care si-a batut joc de moarte si de idee mortii prin opera unui sculptor local. Intreg cimitirul este opera de o viata a lui Stan Ioan Patras care a sculptat aproximativ 800 de cruci in timpul vietii iar traditia o pastreaza acum ucenicii sai. Pentru cele doua puncte de atractie, sincer, a meritat osteneala si ne-am simtit bine in cea de-a doua zi a excursiei noastre. Dupa Sapanta, am plecat spre Baia Mare, sperand ca vom gasi un oras frumos si eventual cazare pentru ziua respectiva.

Odata cu ajungerea in Baia Mare ne-am dat seama ca suntem iarasi in vechea si previzibila Romanie, unde, in orasele mici nu se intampla nimic iar un loc in care sa ne cazam era o utopie. Am alimentat si am plecat spre Targu Lapus si Lapus in ideea in care vom gasi o frumoasa pensiune acolo. De unde? Nicaieri un loc ospitalier asa cum vazusem reclamele la televizor si auzisem spunandu-se despre Maramures – ca nu ai cum sa nu te simti bine si locuri de cazare sunt la tot pasul. De la Lapus am luat-o inapoi in nord, spre Cavnic, acolo unde Raluca cu un an inainte imi spunea ca i-ar place sa mergem de revelion. Ei bine, a fost foarte dezamagita de Cavnic (ca si noi, de altfel) fiindca in afara unei statiuni ciudat de ne-populata si rece nu am gasit nimic altceva. Un motel verde la care ne-am fi cazat daca nu as fi intrat eu la receptie (care era tot una cu barul si restaurantul) si am vazut fetele de masa patate, 2 ciudati la o masa si o femeie care ne-a anuntat ca pretul e 80 lei/noapte camera fara mancare dar mancare oricum nu au ca bucatareasa are o nunta si nu poate sta. Deci … am plecat si noi cu coada intre picioare si niste nervi greu de descris. Pai cum sa faci turism in Romania daca efectiv spui NU oamenilor care vin in vizita. Am vazut pe un stalp o reclama catre o pensiune si am mers intr-acolo. Eram pe cale sa descoperim o mica parte din ceea ce se spune despre Maramures si ne-am convins ca sunt totusi sanse de a privi turismul rural din Romania ca un mare potential national. Cu gandul asta si plecasem, sa ne cazam la pensiuni frumoase, cu traditii si bucurie romaneasca. Dar astea in continuarea povestii despre concediul nostru … ce va aparea luni.

Pana atunci, am invatat ca :

“[...] Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice” – Gabriel Garcia Marquez (n.1927 – ), scriitor si istoric spaniol, laureat al premiului Nobel pentru Literatura in 1982.

Va multumesc ca imi cititi articolele si va recomand sa va opriti la prima parte a acestei povesti si deasemeni la De ce Muncim?