Radu CRISAN, MyHardSelf

Stiu ca toata lumea e nerabdatoare (?!) sa afle  continuarea excursiei noastre dar, daca tot ne-a vizitat Madonna si Raluca a fost acolo (o sa ne povesteasca ea ce si cum), m-am amuzat aseara cu Florin, povestindu-i despre doua personaje cu care am avut “placerea” sa interactionez cand eram mai …tanar. Muuuuult mai tanar.

In fine, primul este un tip – pe numele lui Janica. In vremea aceea ma ocupam impreuna cu Victor Lavric de un studio audio in incinta Casei de Cultura a Studentilor Iasi. Janica era omul bun la toate, omul pe care il chemai sa repare o boxa, sa verifice un cablu, in fine, omul bun la toate. Insotea sonorizarile si, avea o foarte buna parere despre el. Pe langa statura sa mica, sfrijita si cu nasul enorm, probabil cultivata in timp – personalitatea lui Janica era una foarte prezenta si nu ezita nici o secunda sa ne aminteasca faptul ca inainte de armata era cel mai frumos barbat, visul fiecarei femei din Iasi si de pe mapamond. Pe langa asta, Janica scartaia la o chitara veche. Stia sa cante destul de bine pentru cineva care nu facuse scoala muzicala, insa canta “dupa ureche”. Pe langa aceste minunate calitati, Janica al nostru avea si un mare talent a “inflorituri” si vrajeli, mai ales cand venea vorba de cariera sa. Incepuse sa apara iCafe-urile in Iasi, norocosii cu modem acasa se laudau cu aventurile lor pe internet si, evident si Janica fusese la un asfel de guru al comunicatiei – pentru a face rost de adresele unor case de discuri “din afara”. La anii sai (probabil 40 la vremea respectiva) omul inca mai credea in sansa sa de a deveni un mare chitarist si refuza ideea unei case de discuri romanesti.

Intr-o buna zi, ne arata o caseta audio si ne pune sa o ascultam. Era o inregistrare a unui “solo de chitara electrica”, destul de lent si cu mult prea mult efect – opera lui Janica, desigur.
“Stiti unde e caseta asta acum?”, ne intreaba personajul ranjind diabolic. “Stiti, stiti???”
“Nu stim, de unde sa stim unde e caseta asta” – am raspuns noi, banuind apropierea unei “dume”.
“Cred ca de luna viitoare va parasesc. Caseta asta e pe masa la John”.
“John ?” am intrebat curios asupra identitatii norocosului si provilegiatului care asculta opera.
“Da, Jon Bon Jovi. Si m-a sunat sa imi spuna ca e super tare si ca sare din schema Richie Sambora”.

Va dati seama in ce hohote de ras am izbucnit cu totii care l-am ascultat si i-am urat drum bun… acasa, pana a doua zi.

Alta data, Janica vine transpirat si extaziat spunandu-ne:
“Baieti, stiti cu cine m-am intalnit acum jumatate de ora in gara la Nicolina?”
“Cu cine Janica?”
“Cu Van Hallen, fratilor. Stiti ca i-am trimis eu un demo. M-a recunoscut. El m-a salutat. M-a vazut si m-a strigat: Ce faci Jane?”.
Aici deja aveam ochii in lacrimi stapanindu-ne rasurile iminente. Janica, neperturbat de fetele noastre schimonosite, continua:
“Nu stiam ce face in Iasi… cand colo, ce credeti? Se ducea la un concert la Chisinau si s-a anulat avionul asa ca… trebuia sa ia trenul de la Nicolina din gara. Serios, Van Hallen era, sa nu-l recunosc.”
Am ras cu atata pofta si atunci incat, acum, cand imi amintesc, nu inteleg de ce nu am povestit pana acum pe blog toate astea. Florin era pe jos, aseara, de ras.

Cea mai tare faza cu Janica, a fost insa cand a venit de la matusa sa de la Brasov. Ne-a povestit cum a mers el pe tren cu niste punkeri si toti l-au recunoscut … “tu, Janica din Iasi, care esti marele chitarist… invata-ne si pe noi”, in fine, mai multe dume din astea cu care eram deja obisnuiti. Insa ne povesteste excursia sa la Poiana Brasov.
“Wai baieti, aventurier cum sunt, eu nu m-am dus prin statiune ca turistul. Am luat-o direct pe munte ca sa vad natura. Si cum mergeam eu pe munte, vad intr-o poienita, departe, ceva negru. Si ma duc, si merg, si merg, si merg… cred ca am mers vreo 3 ore. Cand ajung cam prin locul unde vazusem eu ceva negru, ce credeti ca era?”
Noi, toti, cu gandul la o mare duma … am intrebat intr-un glas: “Ce era Janica?”
“Un cort negru – negru – negru si mare, si in jur, o gramada de sticle de bere si vodca.”
“wow, Janica, nu-mi spune ca erau fix rockerii-punkeri de pe tren, taman acolo !”
“Nu, … cand am batut eu intr-un fel acolo, cine credeti ca era in cort mai baieti? ………. METALLICA. Venisera in vacanta si ca sa nu ii prinda presa, stateau in cort la Poiana Brasov.”
Tin minte si acum ca Mishu (Mihai Juverdeanu, un prieten care era de fata) s-a innecat destul de rau cu o gura de suc iar noi ceilalti nu ne mai puteam abtine de atata ras. Janica, rosu ca racul, tipa intr-una ca suntem niste prosti si ca el are si poze ca sa dovedeasca. Trebuie doar sa le developeze. Am ras in ziua aia atat de mult ca si acum cand scriu aceste randuri … ma bufneste rasul.

O lasasem balta cu studioul, facultatea era din ce in ce mai solicitanta, ma apucasem sa si lucrez in asigurari si nu mai auzisem de Janica de multa vreme. Asta pana cand un prieten imi povesteste si o alta faza – petrecuta dupa ce plecasem eu de la studio:
Era vremea concertelor acelea mari in orasele patriei cand, in aer liber, cu sponsori tari, se tineau showuri cu trupele momentului. In ziua unui asemenea spectacol, la care participa si Holograf, Janica invita mai multi prieteni comuni la el acasa, dupa-amiaza, ca sa bea si ei o bere inainte de a merge la concert. Astia nu vor neaparat sa vina, dar, la insistentele lui Janica, se duc pe la 5 dupa-amiaza la el. Bat la usa … nimic. In usa un bilet. Mai bat … cand colo, iese Janica, cumva somnoros si morocanos… ca a adormit si a uitat de intalnire.
“Uite, aveai un bilet in usa, spune un tip”
Janica il ia, il citeste si exclama …”vai … cat am dormit”. Il arata si celorlalti:
Pe bilet scria cu litere de tipar, cu rosu: “Am trecut pe la tine, dar nu te-am gasit. Mi-ar place sa mai vorbim. Semnat: Dan Bitmann”.

Al doilea personaj de care va spuneam este un asa-numit: Covrig. Nu stiu nici pana azi numele sau adevarat, doar acesta porecla  ce i se potrivea de minune. De altfel, nimeni din gasca noastra nu stia cum il cheama, doar ca locuia in cartierul Dacia, la cateva blocuri de Mishu si Chelu.

Covrig fusese plecat o perioada la “lucru” cu familia in Germania, Spania si apoi Franta. Povestea intr-o seara:
“Eram in Paris, singur, nici nu stiam sa vorbesc, nici nu stiam pe nimeni, cautam o combinatie. La un semafor, ma opresc si langa mine trage o limuzina … super mare si super tare, neagra toata si se deschide incet geamul din spate. In limuzina, cine credeti ca era mai? Madonna. Si ma intreaba: Tu esti Covrig din Dacia?. Eu i-am raspuns: Da, doamna, eu sunt. Pai urca, am o misiune pentru tine!” Nu va imaginati cat de  tare am ras la faza asta si cat de mult ne-am amuzat luni in sir pe intalnirea de gradul 3 a lui Covrig. Covrig din Dacia.

De mult s-au intamplat toate astea. De mult, atunci cand lumea noastra, a adolescentilor – tineri nu era contaminata de recesiune, politica si mizerie. Erau anii inocentei, anii ’90 – cei mai frumosi ani pe care i-am trait pana acum. ( PS : din iunie 2008 imi traiesc anii de miere – care sunt sublimi).

Mi-am adus aminte si ca …

“Inzestrat cu prostie si digestie buna, un om poate indura multe” – Thomas Carlyle (1785 – 1881) – eseist, jurnalist si scriitor de satira irlandez, eminent profesor de literatura in epoca Victoriana.

Iti multumesc ca imi citesti articolele si, daca ai un blog sau un site interesant, arunca o privire si pe ForTheWin – proiectul lui Bobby. Acolo vei putea sa iti promovezi site-ul si sa ma promovezi chiar si pe mine. Multumesc.